Legea ocrotirii sănătăţii (nr.411- XIII din ) Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie Nicolae Testemiţanu Catedra Medicina Legală Legea ocrotirii sănătăţii (nr.411- XIII din ) - izvor principal de drept al sistemului sănătăţii din Republica Moldova Andrei Pădure Şef catedră, d.ş.m., conferenţiar universitar

Conţinut: Dreptul persoanelor la sănătate Principiile fundamentale ale sistemului de ocrotire a sănătăţii Prevederile Legii ocrotirii sănătăţii

Sănătatea Viaţa şi sănătatea omului sunt valorile sociale şi juridice supreme, ocrotite de către Stat prin intermediul legislaţiei. Grija faţă de sănătatea populaţiei reprezintă un obiectiv de o importanţă primordială în politica oricărui stat, deoarece sănătatea constituie valoarea cea mai de preţ şi componenta indispensabilă a dezvoltării şi prosperării sociale [Politica naţională de sănătate a R.M. ( )]. În societatea contemporană persoana umană reprezintă scopul suprem.

Sănătatea Starea de deplină bunăstare fizică, mentală şi socială, care nu se reduce doar la absenţa bolii sau infirmităţii Deţinerea celei mai bune stări de sănătate de care este capabilă persoana umană – unul din drepturile fundamentale ale omului (Declaraţia OMS, 1946)

Dreptul la sănătate Orice persoană are dreptul la un nivel de trai care să asigure sănătatea şi bunăstarea familiei sale (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, îngrijire medicală, servicii sociale necesare) (Art. 25, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Adunarea Generală a ONU, 1948) Constituţia Republicii Moldova (art.36) (1) Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat. (2) Minimul asigurării medicale oferit de stat este gratuit.

Legea ocrotirii sănătăţii (nr. 411-XIII din ) Reglementează: - structura şi principiile sistemului de ocrotire a sănătăţii - finanţarea sistemului ocrotirii sănătăţii - drepturile şi obligaţiile populaţiei î n asigurarea sănătăţii - stabileşte principiile şi formele de asistenţă medicală - determină bazele ocrotirii familiei, mamei şi copilului - alte aspecte importante ce ţin de ocrotirea sănătăţii şi realizarea dreptului la asistenţă medicală

Art. 4 Instituţiile medico-sanitare (1) Instituţiile medico-sanitare pot fi publice sau private. (2) IMSP se instituie prin decizia Ministerului Sănătăţii sau a autorităţii administraţiei publice locale. Instituţia medico-sanitară publică departamentală se instituie prin decizie a autorităţii centrale de specialitate. (2(1)) Conducătorii IMSP republicane, municipale, raionale sînt selectaţi prin concurs organizat de MS şi sînt numiţi în funcţie de către fondator. Eliberarea din funcţie a conducătorilor IMSP se efectuează de către fondator. (2(2)) Conducătorul instituţiei medico-sanitare publice gestionează instituţia în baza unui contract încheiat cu fondatorul pe un termen de 5 ani. Funcţia de conducător al instituţiei medico-sanitare publice nu poate fi ocupată de către persoana care activează concomitent într-o instituţie medico-sanitară privată.

Art. 4 Instituţiile medico-sanitare (3) Persoanele fizice şi persoanele juridice au dreptul să fondeze instituţii medico-sanitare (curative, profilactice, epidemiologice, farmaceutice şi de altă natură) şi poartă răspundere pentru asigurarea lor financiară şi tehnico-materială, pentru organizarea de asistenţă medicală şi pentru calitatea ei. (4) Instituţiile medico-sanitare şi farmaceutice private îşi desfăşoară activitatea în spaţiile ce le aparţin cu drept de proprietate privată sau în alte spaţii luate în locaţiune, inclusiv ale instituţiilor medico- sanitare publice.

Art. 4 Instituţiile medico-sanitare (5) Regulamentele şi nomenclatorul instituţiilor medico-sanitare, indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare, precum şi lista serviciilor prestate de acestea, sînt aprobate de Ministerul Sănătăţii, cu excepţia celor ale organelor de drept şi ale organelor militare. (7) Fondatorul aprobă organigrama şi statele de personal ale instituţiei medico-sanitare.

Art. 5 Subordonarea unităţilor din sistemul de ocrotire a sănătăţii (1) Instituţiile de învăţământ de stat, instituţiile de cercetări ştiinţifice din sistemul de ocrotire a sănătăţii, precum şi instituţiile republicane de asigurare a sănătăţii se află în subordinea Ministerului Sănătăţii. Celelalte unităţi medico- sanitare se subordonează MS şi autorităţilor administraţiei publice locale. (2) Instituţiile departamentale se subordonează departamentelor respective. În plan metodic, de control al calităţii asistenţei medicale şi de atestare a cadrelor instituţiile respective sînt subordonate MS. (3) Unităţile medico-sanitare private şi persoanele care exercită independent profesiune medico-sanitară se supun autorităţilor administraţiei publice locale, Ministerului Sănătăţii, altor organe şi organizaţii.

Art. 8 Autorizarea exerciţiului profesiunilor medico-sanitare şi farmaceutice (1) Exerciţiul profesiunilor medico-sanitare şi farmaceutice este autorizat titularilor unei diplome, unui atestat sau certificat eliberat de o instituţie de învăţământ superior sau mediu de specialitate respectivă din republică ori din străinătate. (2) Exerciţiul profesiunilor medico-sanitare şi farmaceutice poate fi independent (libera practică) sau dependent. (3) Exerciţiul profesiunilor medico-sanitare şi farmaceutice este supravegheat de Ministerul Sănătăţii. (4) Exerciţiul ilegal al profesiunilor medico-sanitare şi farmaceutice este pedepsit conform legislaţiei în vigoare.

Art. 10 Perfecţionarea cunoştinţelor profesionale (1) Lucrătorii medico-sanitari şi farmaceutici sînt obligaţi să-şi perfecţioneze continuu cunoştinţele profesionale. (2) După absolvirea instituţiilor de învăţământ superior medicii şi farmaciştii fac o pregătire postdiplomă. (3) De competenţa organelor de ocrotire a sănătăţii ţine organizarea perfecţionării, o dată la 5 ani, a lucrătorilor medico-sanitari şi farmaceutici în instituţii sau facultăţi de perfecţionare din republică şi străinătate. (4) Şefii de organe în instituţii de ocrotire a sănătăţii sînt obligaţi să creeze lucrătorilor medico-sanitari şi farmaceutici condiţii pentru perfecţionarea cunoştinţelor profesionale.

Art. 14 Obligaţiile profesionale generale şi răspunderea pentru încălcarea lor (1) Medicii, alţi lucrători medico-sanitari, farmaciştii sînt obligaţi să păstreze secretul informaţiilor referitoare la boală, la viaţa intimă şi familială a pacientului de care au luat cunoştinţa în exerciţiul profesiunii, cu excepţia cazurilor de pericol al răspândirii maladiilor transmisibile, la cererea motivată a organelor de urmărire penală sau a instanţelor judecătoreşti. (2) Şefii de unităţi medico-sanitare sînt obligaţi să comunice organelor de ocrotire a sănătăţii informaţii privind morbiditatea populaţiei, în interesul ocrotirii sănătăţii ei, precum şi informaţii organelor de urmărire penală şi instanţelor judecătoreşti, la cererea lor motivată. (3) Lucrătorii medico-sanitari şi farmaceutici poartă răspundere pentru incompetenţa profesională şi încălcare a obligaţiilor profesionale.

Art. 16 Dreptul la asociere (1) Lucrătorii medico-sanitari şi farmaceutici se pot asocia în organizaţii, ligi, uniuni, societăţi profesionale şi în alte asociaţii pentru a-şi apăra drepturile profesionale şi sociale.

Art. 19 Dreptul la repararea prejudiciului adus sănătăţii (1) Orice persoană are dreptul la repararea prejudiciului adus sănătăţii de factori nocivi generaţi prin încălcarea regimului antiepidemic, regulilor şi normelor sanitar-igienice, de protecţie a muncii, de circulaţie rutieră, precum şi de acţiunile, rău intenţionate ale unor alte persoane. (2) Persoana poate ataca acţiunile şi hotărârile nelegitime ale organelor de stat şi ale factorilor de decizie care i-au prejudiciat sănătatea. (3) Pacienţii, organele de asigurare medicală au dreptul la repararea prejudiciilor aduse pacienţilor de unităţile medico-sanitare prin încălcarea normelor de tratament medical, prin prescrierea de medicamente contraindicate sau prin aplicarea de tratamente necorespunzătoare care agravează starea de sănătate, provoacă infirmitate permanentă, periclitează viaţa pacientului sau se soldează cu moartea lui. (4) Dacă îmbolnăvirile şi traumele sînt generate de încălcarea regulilor de protecţie a muncii, regulilor de circulaţie rutieră, a ordinii de drept, de abuzul de băuturi alcoolice, de folosirea substanţelor narcotice şi toxice, precum şi de încălcarea flagrantă a regimului de tratament, organele de asigurare medicală pot percepe, conform legii, persoanelor vinovate costul asistenţei medicale.

Articolul 20. Dreptul la asistenţă medicală (1) Cetăţenilor Republicii Moldova, indiferent de veniturile proprii, li se oferă posibilităţi egale în obţinerea de asistenţă medicală oportună şi calitativă în sistemul asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală. (2) Statul garantează minimul asigurării medicale gratuite cetăţenilor RM, care cuprinde: a) măsurile profilactice antiepidemice şi serviciile medicale în limita programelor naţionale prevăzute în bugetul de stat; b) asistenţa medicală în caz de urgenţe medico-chirurgicale cu pericol vital; c) asistenţa medicală urgentă prespitalicească, asistenţa medicală primară, precum şi asistenţa medicală specializată de ambulator şi spitalicească în cazul maladiilor social- condiţionate cu impact major asupra sănătăţii publice; d) asistenţa medicală, prevăzută în Programul unic al asigurării obligatorii de asistenţă medicală, persoanelor asigurate, inclusiv celor neangajate în câmpul muncii.

Articolul 23. Consimţământul pentru prestaţii medicale (1) Consimţământul pacientului este necesar pentru orice prestaţie medicală propusă (profilactică, diagnostică, terapeutică, recuperatorie). (2) În lipsa unei opoziţii manifeste, consimţământul se presupune pentru orice prestaţie care nu prezintă riscuri importante pentru pacient sau care nu este susceptibilă să-i prejudicieze intimitatea. (3) Consimţământul pacientului incapabil de discernământ este dat de reprezentantul său legal; în lipsa acestuia de ruda cea mai apropiată. (4) Consimţământul pacientului incapabil de discernământ, fie temporar, fie permanent, este presupus în caz de pericol de moarte iminentă sau de ameninţare gravă a sănătăţii sale. (6) Dacă pacientul are mai puţin de 16 ani, consimţământul este dat de reprezentantul său legal. În caz de pericol de moarte iminentă sau de ameninţare gravă a sănătăţii, prestaţia medicală se poate desfăşura şi fără consimţământul reprezentantului legal. (7) Consimţământul sau refuzul pacientului ori al reprezentantului său legal se atestă în scris prin semnătura medicului curant sau a completului în componenţa echipei de gardă, în cazuri excepţionale prin semnătura conducerii unităţii medico-sanitare.

Art. 24 Asistenţa medicală în cazuri de urgenţă şi în cazuri extremale (1) Peroanele sînt asigurate cu asistenţă medicală urgentă în caz de pericol pentru viaţă (accidente, îmbolnăviri acute grave etc.). (2) Se acordă asistenţă medicală urgentă prin servicii speciale (staţii şi secţii de salvare, aviaţia sanitară, spitale de urgentă, alte unităţii de salvare). (3) Asistenţa medicală urgentă se acordă şi de unităţile medico-sanitare proxime, indiferent de tipul de proprietate şi forma de organizare juridică. (4) Lucrătorii medico-sanitari şi farmaceutici sînt obligaţi să acorde primul ajutor medical de urgenţă în drum, pe stradă, în alte locuri publice şi la domiciliu, în orice oră de zi sau noapte. În caz de accidente, primul ajutor medical trebuie să fie acordat şi de lucrătorii poliţiei, ai serviciului de pompieri, de conducătorii auto.

Art. 24 Asistenţa medicală în cazuri de urgenţă şi în cazuri extremale (5) Neacordarea de asistenţă medicală urgentă fără motive întemeiate, la fel şi chemarea ei falsă, sînt pedepsite conform legii. (6) Orice persoană care este de faţă la producerea unei accidentări sau îmbolnăviri grave este obligată să acorde primul ajutor în limita posibilităţilor sale, să anunţe unitatea medico-sanitară proximă, să ajute personalului medico-sanitar la acordarea de prim ajutor, să dea vehiculele de care dispune pentru transportarea gratuită a accidentaţilor sau bolnavilor la unitatea medico-sanitară proximă. Identic se procedează şi în cazul femeilor gravide care necesită asistenţă medicală urgentă. (7) Transportarea la unitatea medico-sanitară a persoanei care s-a îmbolnăvit la locul de muncă se efectuează cu vehicul din contul unităţii economice respective.

Art. 24 Asistenţa medicală în cazuri de urgenţă şi în cazuri extremale (8) Dacă viaţa pacientului este în pericol, medicul sau un alt lucrător medical poate folosi gratuit orice tip de vehicul pentru a se deplasa la bolnav sau pentru a-l transporta la unitatea medico-sanitară proximă. (9) Persoanelor le este garantată asistenţa medicală în situaţii extremale (calamităţi, catastrofe, avarii, îmbolnăviri şi intoxicaţii de masă, iradiere cu raze ionizante şi neionizante, poluare abundentă a mediului etc.). Acordarea de asistenţă medicală în astfel de cazuri este efectuată de unităţi medico-sanitare teritoriale şi de brigăzi speciale de mobilizare permanentă, formate de Ministerul Sănătăţii.

Art. 27 Dreptul la informaţii despre starea sănătăţii (1) Pacientul şi rudele sale au dreptul să fie informaţi despre starea sănătăţii acestuia. (2) Pacientul are dreptul la informaţii despre procedurile medicale ce i se aplică, despre riscul lor potenţial şi eficacitatea terapeutică, despre metodele de alternativă, precum şi despre diagnosticul, prognosticul şi mersul tratamentului, despre recomandările profilactice. Pacientul are dreptul să consulte datele obiective, înscrise în fişa de observaţie medicală sau în alte documente, care îl privesc. În cazul în care s-ar putea produce deteriorarea gravă a stării fizice sau psihice a pacientului sau compromiterea rezultatelor tratamentului, informaţiile de mai sus vor fi date unei persoane apropiate bolnavului. (3) Pacientul are dreptul să primească aceste informaţii în scris.

Art. 31 Sterilizarea chirurgicală voluntară (1) Sterilizarea chirurgicală voluntară la femei şi la bărbaţi poate fi efectuată la dorinţa lor sau la indicaţia medicului cu consimţământul scris al persoanei în instituţii medico-sanitare publice şi private în cazurile şi în modul stabilit de Ministerul Sănătăţii. (2) Efectuarea sterilizării chirurgicale de către persoane fără studii medicale corespunzătoare, precum şi în unităţi medico-sanitare nespecializate, se pedepseşte conform legii.

Art. 32 Întreruperea voluntară a cursului sarcinii (1) Femeilor li se acordă dreptul să-şi hotărască personal problema maternităţii. (2) Operaţia de întrerupere a cursului sarcinii poate fi efectuată până la sfârşitul primelor 12 săptămâni de sarcină în instituţii medico-sanitare publice şi private. (3) Modul de efectuare a acestei operaţii după primele 12 săptămâni de sarcină este stabilit de Ministerul Sănătăţii.

Art. 33 Dreptul la reproducere umană asistată medical (1) Femeile şi bărbaţii au dreptul să beneficieze de serviciile de sănătate a reproducerii asistate medical în conformitate cu legislaţia în vigoare. (2) Serviciile medicale de reproducere umană asistată pot fi acordate de instituţiile medico-sanitare publice şi private acreditate.

Art. 33(1). Asistenţa medicală la naştere şi după naştere (1) (1) Asistenţa obstetricală şi ginecologică se acordă în instituţiile medico-sanitare publice şi private acreditate. (2) (2) Femeile gravide au dreptul la libera alegere a medicului şi a instituţiei medico-sanitare care acordă asistenţă medicală la naştere şi după naştere, cu excepţia cazurilor în care, conform indicaţiilor medicale, este necesară respectarea principiilor de regionalizare şi triere a gravidelor în acordarea asistenţei medicale perinatale

Art. 34 Încetarea acordării asistenţei medicale (1) Rugămintea pacientului de a i se scurta viaţa prin mijloace medicale (eutanasie) nu poate fi satisfăcută. (2) Aparatura medicală care menţine viaţa pacientului în caz extremal poate fi deconectată numai după constatarea morţii creierului. (3) Modul de constatare a morţii şi de luare a deciziei de deconectare a aparaturii medicale este stabilit de legislaţia în vigoare. (4) Pacientul are dreptul de a primi sau de a refuza ajutor spiritual şi moral, inclusiv din partea unui slujitor al religiei sale. Pacientul are dreptul să moară în demnitate.

Art. 36 Dreptul pacientului de a ataca acţiunile personalului medico-sanitar pentru prejudicierea sănătăţii În cazul stării nesatisfăcătoare a sănătăţii în urma unei asistenţe medicale necorespunzătoare, pacientul are dreptul de a cere efectuarea unei expertize profesionale, precum şi repararea prejudiciului moral şi material ce i s-a adus.

Art. 40 Asistenţa medicală pentru persoanele aflate în greva foamei (1) Când un deţinut refuză hrana şi este considerat de către medic ca fiind capabil de raţionament lucid şi cu discernământul păstrat în legătură cu consecinţele refuzului voluntar de hrană, el nu va fi hrănit artificial. Decizia privind capacitatea de discernământ a deţinutului va fi consemnată de cel puţin un medic. (2) Atitudinea din alin. (1) se va adopta şi faţă de orice altă persoană aflată în greva foamei. (3) Greva foamei, fiind o potenţială urgenţă medicală, statuează obligativitatea asistenţei medicale pe toată durata ei. (4) În momentul în care starea de sănătate şi viaţa celui aflat în greva foamei sînt grav ameninţate, medicul este obligat să facă toate eforturile pentru susţinerea sănătăţii şi salvarea vieţii celui în cauză.

Art. 42 Asistenţa medicală pentru bolnavii psihici (1) Acordarea de asistenţă medicală specializată persoanelor care suferă de tulburări psihice se face în baza principiilor legalităţii, umanismului şi carităţii, pornindu-se de la prezumţia capacităţii de exerciţiu care prevede dreptul fiecărui om de a dispune de propria sănătate, precum şi de la îndatorirea de bază a medicului de a acorda asistenţă medicală pacientului. (3) Bolnavii psihici lipsiţi de discernământ care pot pune în pericol viaţa sau integritatea corporală proprie sau a altor persoane sînt supuşi unui tratament medical coercitiv într-o unitate medico-sanitară. Spitalizarea unor astfel de bolnavi se face în regim de urgenţă, cu sprijinul organelor de poliţie, la solicitarea medicului psihiatru. (6) Tratamentul psihiatric nu va fi aplicat în lipsa bolii psihice. Personalul medico-sanitar poartă răspundere, în condiţiile legii, pentru aplicarea tratamentului psihiatric în lipsa bolii psihice.

Art. 44 Asistenţa medicală pentru bolnavii de tuberculoză (1) Bolnavii de tuberculoză sînt supravegheaţi prin dispensarizare şi tratament, asiguraţi cu preparate antituberculoase şi trataţi în staţionare, sanatorii şi preventorii în mod gratuit. (2) Bolnavii de tuberculoză în formă activă care se sustrag de la tratament benevol, încalcă regimul prescris ori abuzează de băuturi alcoolice sau folosesc substanţe narcotice sînt trimişi la tratament coercitiv.

Art. 48 Stimularea maternităţii. Garanţiile ocrotirii sănătăţii mamei şi copilului (1) Statul stimulează maternitatea, ocroteşte sănătatea mamei şi a copilului. (2) Femeilor li se creează condiţii de îmbinare a muncii cu maternitatea, li se garantează apărarea drepturilor, susţinere morală şi materială. (3) Copilul se bucură de o atenţie deosebită din partea statului şi a societăţii şi beneficiază de ocrotirea socială. Statul apără interesele şi drepturile copilului, inclusiv la condiţii de viaţă propice dezvoltării lui fizice şi spirituale.