GEORGE TOPÎRCEANU IN MEMORIAM

Publică primele poezii în 1905, la vârsta de 19 ani, pe când era elev la liceul Sf. Sava. Este remarcat de Garabet Ibrăileanu care-i propune să lucreze la revista literară Viaţa românească pe care criticul literar o conducea. Renumita revistă din Iaşi a reprezentat o rampă de lansare pentru poetul George Topârceanu deoarece aici a publicat o serie de parodii celebre. Parodiind operele unor scriitori precum Dimitrie Bolintineanu, George Coşbuc, Ion Minulescu, Tudor Arghezi ş.a., George Topârceanu şi-a asigurat un loc cu totul aparte în cadrul poeziei satirice. De exemplu, poetul a scris o altă variantă satirică pentru poezia lacrimogenă a lui Bolintineanu Mihai Viteazul şi Turcii.

În afară de parodii, George Topârceanu a preferat speciile balada şi rapsodia şi-şi va publica poeziile în două volume de poezii reprezentative: Balade vesele şi triste şi Migdale amare?.Poetul a adus o însemnată contribuţie la evoluţia pastelului românesc,multe dintre baladele sale întrunind caracteristicile pastelului.

Pe placa fixată la ultima locuinţă a lui George Topîrceannu, se află turnat şi un profil al poetului care, deşi e o operă de talent, nu poate reda relieful scriitorului. Topîrceanu nu poate fi neclintit, nu poate fi pus într-un tipar, pentru că atunci nu mai e el însuşi. Neîncorsetat în prejudecăţile timpului său, ironist al minciunilor convenţionale, era frust şi acid ca un fruct abia dat în pârg, devenind incomod pentru cei ce îşi strepezeau dinţii înainte de a ajunge la miez, fiindcă nu-i cunoşteau fondul. În el se afla un demon pus pe contrazicerea firului faptelor considerat logic, o revoltă neobosită împotriva nedreptăţii şi ignoranţei, o sfidare a aşa-ziselor norme de bun simţ. Se manifesta, potrivit firii sale, cu un sfert de zâmbet ironic în colţul gurii, dar cu o replică ce tăia ca diamantul. Un dram de revoltă şi nemulţumire i-a fost strecurat în suflet chiar de mama natură; toată viaţa s-a considerat vitregit de fizicul său. Nu-i plăcea cum arăta şi se străduia să suplinească erorile de construcţie: purta tocuri înalte, pălărie cu calota de asemenea înaltă, afişând o eleganţă desăvârşită, datorită aceleiaşi scrupulozităţi care se evidenţiază şi din poezia sa.

Partizan al realismului, G. Topîrceanu combate adesea tot ce contravine echilibrului clasic. Până la el, parodia n-a fost o preocupare susţinută la nici un alt scriitor. Ca parodist, poetul înţelege să extragă esenţa, criticând fără să atace sau să-şi exprime ostilitatea faţă de cel în cauză. Creator de tip clasic, Topîrceanu adoptă o poezie aflată sub lupa raţiunii, cu o viziune clară, o poezie în care faptul cotidian apare prezentat fără ostentaţie. Luciditatea îl face să-şi culeagă subiectele din viaţa de zi cu zi, fiind aproape de Pământ şi de oameni, el demonstrându-se drept un realist dotat cu multă fantezie. Amestecul de umor şi tristeţe mascată evidenţiază un spirit sensibil şi inteligent care transmite cititorului bucuria de a trăi. Optimismul acesta molipsitor se remarcă mai ales în poeziile sale închinate naturii în care se sesizează interesul pentru miniatură şi pictural. În fond, întreaga creaţie are o dispunere artistică, oscilând între bună dispoziţie şi tristeţe, între mediul citadin şi dragostea pentru natură, între limbajul popular şi cel neologic. Dragoş Vicol, clasa a VIII-a C

A venit Crăciunul… De sfintele sărbători, tot omul vrea să petreacă după datină:să asculte la un pahar de vin un cântec de inimă albastră. Moşneag surâzător cu obrajii rumeni, cui zâmbeşti? Zâmbeşti tuturor îmbogăţiţilor de război şi de pace, moşneag cuceritor… Şi numai pentru copiii lor sunt darurile tale, pe care le spânzuri cu amabilitate în sfârcurile unui brad mutilat, nins cu zăpadă de scamă şi stropit cu lacrimi mari de ceară colorată. Crăciun vrăjmaş, Crăciun de zgură şi spaimă…

Crăciunul cu tatăl meu Este ajunul Crăciunului. Afară ninge cu fulgi de catifea. Ninsoarea se înteţeşte, Câţiva copii mai murmură câte un colind. Eu stau în casă şi privesc bradul cu luminiţele mici şi strălucitoare ca licuricii şi cu globurile roşii ca focul. Beteala albă cade pe crengile bradului. Deodată adorm şi încep să visez. …Mă aflu într-un loc cu brazi împodobiţi cu zăpadă albă ca spuma laptelui. Văd o căsuţă. Intru încet. Pe scaun, în mijlocul încăperii, se află tatăl meu care stă şi îşi încălzeşte mâinile la focul cel aprig din sobă. Mă aşez pe scaunul special pregătit pentru mine. Tata m-a strâns cu căldură în braţe. Ochii lui sclipesc de fericire. Apoi rămânem privind făcliile focului care parcă se bucură şi el de bucuria mea. Deodată se aude un zgomot. A căzut un glob. S-a spart. S-a spart la fel ca inima mea când a văzut că totul a fost doar un vis… O inimă zdrobită

Dragă Moş Crăciun, La început îţi pot spune că nu mă aştept la mare lucru din partea dumitale… Nici trenuleţe nu mai vreau… Eu îmi doresc doar tatăl, vreau să vină înapoi! Şi te mai rog să ieftineşti preţurile brazilor pentru că vreau să am pom măcar anul acesta… Te-ai gândit şi dumneata, Moşule, la vârsta mea Nu mai sunt de jucării, Păpuşele, ursuleţi, Maşinuţă, trenuleţ… Nu mai vreau nici căţeluş… Acum gata! Dar vreau să vină înapoi iar tata… Orfanul

Fabula (reţetă ) Ingrediente : 1 kg defecte umane 2-3 animale (lucruri) 5 litri atitudini şi sentimente 500 g procedee artistice 500 g sare în amestec cu piper 10 g miere de albine Ustensile necesare: o şa de povestitor şi o pană de versificator Mod de preparare: Se filtrează defectele umane şi se împăiază cu ele animalele alese cu grijă. Se sărează şi piperează din belşug şi se ung cu pana plină de atitudine şi sentiment. Pe şaua de povestitor se modelează prozodia cu multă atenţie, aşa încât învăţătura morală să dea savoare puternică produsului. Se porţionează pe strofe, dar se serveşte integral la ora de limba română. Preţ estimativ: nota 10 Alina Pantel, clasa a VII-a B

Condiţia tragică a intelectualului Ca mai toţi poeţii afirmaţi în secolul trecut, Topîrceanu nu a dus un trai pe roze, veniturile sale fiind, de cele mai multe ori, insuficiente. Nu e de mirare deci că lucrul acesta apare în mai multe dintre intervenţiile sale, atât în versuri, cât şi în proză. Diferă doar tonalitatea, care merge de la simpla consemnare: Dar omul are partea cea nedreaptă, El cântă, râde, suferă, iubeşte, Adoarme-apoi şi nu se mai deşteaptă, Pe când poetul supravieţuieşte. la prezentarea burlescă: Ce vorbă pot eu spune oare Cu greutate la cântar? Să-ţi crească clientela mare, Iubitul meu proprietar; Copiii veseli să-ţi trăiască Cu sănătate şi noroc Şi preţul mărfii să sporească! Chiria mea…să stea pe loc.

evoluând spre autoironie: Plouă. În cartierul meu e un glod neverosimil, de o coloraţie specială. Dacă ai vreo aventură galantă, imposibil să treci seara incognito printr-o odaie cu covor de culoare tandră, laşi urme elocvente ca nişte cărţi de vizită. Galoşi? Intelectualii de rasă din zilele noastre şi mai cu seamă literaţii se cunosc după picioare. Copii vitregi ai naturii, ei iubesc totuşi natura şi deviza lor este: Nimic de cauciuc! sau pătrunzându-se de o revoltă surdă: Precum poate ştiţi, scriitorul ca şi cizmarul, trăieşte din căputele pe care le meştereşte. Mi-aţi cerut să vă cârpesc botinele pe veresie, treacă de la mine. Dar văd că vreţi să vi le pingelesc chiar cu materialul meu. Asta costă şi mai aflaţi că eu îs cizmar de lux. Lipsurile materiale îl forţau pe scriitor să-şi găsească o slujbă şi să încerce el însuşi a-şi face publicitate cu ocazia lansării unui nou volum.

Deşi părea mai degrabă o activitate comercială, însuşi Topîrceanu apela la această manieră de a-şi atrage cumpărătorii, justificându-se elegant: Dacă până şi Dumnezeu care nu are confraţi, deci nici concurenţă, şi-a făcut Reclamă în Biblie, dând interviuri asupra modului cum a plăsmuit lumea şi le trâmbiţează cu felurite clopote, noi scriitorii de ce nu ne-am lăuda cu făcutul cărţilor? Deşi câteodată obosea sub corvoada acordării autografelor pregătite cu grijă dinainte (Sigur că îmi fac în tihnă cărţile şi pe urmă ies la pasaj. Doar n-o să aştepte prepeliţa până număr eu alicele), după cum reiese din dedicaţia pregătită amicilor: Asta-i persecuţie: Voi la club, la cinema, Eu aici, pe scaun, Ca la elocuţie! Niciodată poetul nu a depăşit o anumită etică a textului, respectându-şi cititorii şi rămânând fidel ţinutei sale elevate: Omu-nţeapă cu condeiul Nu cu coarnele ca vita. Epigrama, măi băiete, Nu se scrie cu copita! Iulian Budău, clasa a VIII-a B

Topîrceanu în epocă Când fratele său vitreg, sculptorul Mateescu, l-a surprins făcându-i un bust, ironistul, inspirat, a compus următorul text: Tu, cap de studiu, mobilă intactă, Discret tovarăş de proiecte mari, Tu reprezinţi persoana mea abstractă, Un alter-ego fără ochelari. Se ştie că acest bust a servit o vreme drept cuier de pălării, bloc-notes pentru scris adrese şi, în final, chiar manechin de tras la ţintă. Printre manuscrisele sale s-a găsit şi această însemnare care ar putea fi o explicaţie a manierei în care trata el lumea: Jules Verne a avut dreptate să se ridice împotriva refractarilor, acest soi de oameni, care neacceptând locul oferit de lume, şi-l găsesc singuri, fie prin îndrăzneală, fie prin talent, fie prin ambele; părăsind drumul bătut, ei o iau razna peste câmp, hoinărind de-a lungul râpelor.

Casa Memorială Iaşi Casa Memorială Nămăieşti, jud. ArgeşCasa Memorială Nămăieşti, judeţul Argeş Spontaneitatea spirituală a parodistului făcea din el un adversar temut în conversaţie, dar cel mai adesea un partener savuros. în 1934, Alexandru Teodoreanu scrie un articol împotriva Academiei, în legătură cu distribuirea premiilor. - Acum nu mai rămâne decât să fii ales, amice, îi spune Topîrceanu. - De ce? se miră Păstorel. -Pentru că onoarea unei femei nu se poate repara decât legându-ţi viaţa de ea. Când în 1936 fu ales membru corespondent al Academiei, primind o telegramă de felicitare din partea unui prieten, poetul îi răspunse: - Trimite una şi Academiei. Stop. Onoarea e reciprocă. -Ironia blândă se transforma uneori în autoironie, aşa cum o ilustrează şi versurile următoare: Trec zâmbete pe la ferestre; Eu stau aici de-o viaţă-ntreagă Şi toţi în jur îmi spun maestre Şi nimeni nu-mi spune dragă…

Bivolul si cotofana este una dintre cele mai cunoscute fabule ale lui George Topirceanu, poet, prozator si memorialist român, considerat de critica literară un important fabulist al nostru.

Fabula începe cu relatarea realizata de catre narator a unui fapt simplu: Pe spinarea unui bivol mare, negru, fioros,/ Se plimba o cotofana/ Cand in sus si cand in jos.

Urmeaza apoi monologul cainelui: – Ah, ce mare dobitoc! / Nu-l credeam asa de prost / Sa ia-n spate pe oricine / Ia stai, frate, ca e rost / Sa ma plimbe si pe mine!

Fabula este un text alegoric pentru că în spatele animalelor se ascund caractere şi defecte umane. Personajele principale sunt catelul şi bivolul. Cotofana este personaj secundar şi are rolul de a declansa actiunea. Catelul reprezintă omul simplu, crezand in ceea ce vede, in naivitatea lui amagindu-se cu ideea ca ar putea profita si el de situatia buna a altora. Plateste insa pentru indrazneala sa si este pus la locul sau cu violenta.

Bivolul si cotofana de George Topirceanu este o fabulă fiindcă naraţiunea are ca personaje principale animale,are un caracter alegoric şi se termină cu o morală. CONCLUZII